când se pătrunde printre caneluri de scoică

splendețea verii consumată-n trombă

nu mai e mare peste coaja lumii

să-și șteargă amintirea precum iarna prunii

timizi, chirciți în rând pe-aliniamentul cadastral

cu rol tranșant de-a ține loc de val

fără să-și compromită-a lor menire

umbrar, dar și derulator de zile.

se insinuează, cum ziceam, un iz de sare

adus pe blăni de câini jilavi trecuți prin boale

și semănat cățelelor în falii macre

prin jurământul năbădăii sacre, iar alteori,

în funcție de bâzdâcul lunii presupuse

ni se insinuează-un zvon de armonii induse de

interacția dintre forma care e și forma care nu-i,

de umbra lăcrimată pe pervaz de sub gutui.

ca o chemare irizată-n neputința adipoasă,

precum un șarpe fără căpătâi săpând sub casă,

la vadra ce amar nu seacă ne trimite sărătura

și ca un beduin uscat, sorbind, zărim montura

cu far și pescăruși atroci și pere de clepsidră sparte

ițite din nisip de-a gata moarte

cum fură clipele epuizate fără rost

în colonii unde proscrisă-i marea ca un moft.

când se pătrunde printre caneluri de scoică

splendețea verii consumată-n trombă

nu mai e chip de-nțelepciune milenară

până și cea mai mică delăsare dă să doară,

neinventate sunt distanțele care refuză

să ne încerce nerăbdarea perpelită-n spuză,

iar imediatul megieÈ™ e biet fapt consumat,

prescrise-s toate când de valul mării ești chemat.

când se pătrunde printre caneluri de scoică

splendețea verii consumată-n trombă

gorniști ultimativi vestesc decesul perspectivei,

sinapse de pe tușă triumfă, cer respect,

colbul suflându-l de pe spețele francizei

primordialei noastre veri cu-’amsii și porumb fiert.

trăim din nou în miezul și-n vâltoarea unui ev entropic

oricât ne-am strădui să forjăm viața nonutopic.